În 12 ianuarie 2020 am comemorat 75 de ani de la trecerea în neființă a arhitectului român Paul Smărăndescu (1881-1945), personalitatea marcantă a primei jumătăți a secolului al XX-lea. De atunci Asociația Istoria Artei a inițiat o serie de evenimente publice și publicații, menite a-i cinsti memoria și a-i readuce activitatea în atenția publicului.
Bazată pe investigarea și inventarierea arhivelor publice și private, cercetarea întreprinsă de o echipă multidisciplinară a scos la lumină multe informații inedite despre familia extinsă și activitatea profesională a lui Smărăndescu. După mai bine de 10 ani de investigații ale arhivelor de arhitecți, considerăm că documentația disponibilă în cazul lui Smărăndescu reprezintă una dintre cele mai bine păstrate și complete, chiar dacă răspândită astăzi între mai mulți administratori-colecționari. Meritul îl are chiar arhitectul, care a știut să țină o ordine cronologică de la început, când proiectele private nu erau atât de numeroase, apoi separat, pe proiecte sau probleme. Astfel avem ocazia să aflăm și numele colaboratorilor săi (în perioada 1909-1911 îi menționează pe: L. Zumino, A. Culina, E. Peternelli, C. Iotzu, C. Pomponiu, C. Nănescu, S. Baloșin), să înțelegem corespondența dificilă purtată cu comanditarii rău platnici, dar să aflăm și nenumărate faze de lucru în proiectarea unor lucrări. Spre sfârșitul vieții, în 1942 publică un album personal, cu o autobiografie, cu liste, ilustrații bogate, care constituie până astăzi un exemplu de înaltă calitate profesională și conștiință a actului creator. O încercare de inventariere rapidă ne conduce către 121 construcții noi, 33 transformări, 64 proiecte neexecutate, 69 schițe neexecutate, 3 restaurări, 10 proiecte de urbanism.
Smărăndescu a acoperit toată paleta stilistică din perioada ante- și interbelică, trecând de la eclectismul francez la stilul neoromânesc în perioada lui de înflorire, apoi adaptându-se la cerințele modernismului. Programul de arhitectură rezidențială este preponderent în cariera sa, realizând sute de proiecte de case neoromânești (pentru care rămâne și astăzi cunoscut publicului), dar are și exemple de imobile de raport, bănci, unități școlare și dependințele lor, sedii pentru societăți de asigurare și imobiliare, biserici.
Cea mai importantă sursă documentară, constând din zeci de mape pregătite chiar de arhitect, conținând acte personale, devize, contracte, scrisori, schițe și planuri, se află astăzi în fondul Alexandru St. Georges, Colecții speciale din Biblioteca Națională a României. În ultimii ani am reușit să parcurgem aceste dosare și să realizăm un opis, accesibil în mediul online. Dincolo de informațiile legate de propriile lucrări realizate, negociate sau propuse, unele chiar nerealizate, putem să documentăm multe alte lucrări ale colegilor săi și pe comanditarii acestora, pentru care Smărăndescu a fost ales expert evaluator de către Tribunalul Ilfov. Nu mică ne-a fost surpriza când am descoperit în iarna acestui an și albumul de fotografii al familiei Anghel Smărăndescu, în fototeca aceleiași biblioteci, fiind posibilă realizarea unui arbore genealogic extins.
Pentru documentarea lucrărilor sale realizate, cea mai importantă sursă rămâne cea a dosarelor de autorizație de construcție emise de Primăria București, arhivă împărțită astăzi între două instituții publice. Chiar și după o cercetare minuțioasă a întregii echipe, nu am reușit identificarea tuturor lucrărilor aprobate de-a lungul timpului, existând posibilitatea ca unele dosare să se fi pierdut. Pornind însă de la autorizațiile păstrate, au reușit localizarea unor clădiri necunoscute, îmbogățind astfel patrimoniul bucureștean cu date certe, etape constructive și nume de proprietari.
Smărăndescu a fost angajat al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice între iunie 1909 și decembrie 1912. Această etapă profesională nu a fost cunoscută până acum, nefiind prezentată de el nici în albumul personal, nici de către alți cercetători din perioada recentă. Fondul ministerial reprezintă o sursă inedită prin care putem să completăm 3 ani și jumătate din cariera sa, perioadă în care și-a adus aportul în diferite colțuri ale Vechiului Regat.
Din 1911 Paul Smărăndescu a fost căsătorit cu Elisabeta "Lisette" Rădulescu, fiica unui important moșier, cu care a avut o fiică, Sanda, căsătorită din 1936 cu arh. Dimitrie Ghiulamila. Familia a avut câteva proprietăți importante, în str. Luterană, pe Calea Victoriei, pe blvd. Magheru, moșie la Uiești, case de vacanță la Sinaia și Balcic. Fiica și ginerele, împreună cu fiul de patru ani, Alexandru, au reușit să părăsească țara în 1946, dar văduva Elisabeta a rămas fără sprijin după 1945, mai ales că i-au fost expropriate și principalele proprietăți. În arhiva Uniunii Arhitecților din România găsim mai multe documente personale și recomandări în favoarea primirii unei pensii de urmaș.
De la începutul acestui an am avut ocazia să cercetăm o colecție documentară inedită, pusă la dispoziția noastră cu generozitate de către inginerul Dorin Mihalache. Ea este formată dintr-un album cu planșe fotografice din timpul Expoziției Universale din 1900, colaje strânse de Smărăndescu din presă, cărți poștale, dar și din 3 mape cu desene. Aceste mape acoperă perioada pregătirii sale la Paris, prezentând schițe, proiecte de-ale sale sau primite cu dedicație de la colegii săi români și străini, o practică des întâlnită în epocă, dar și fotografii sau decupaje din revistele de specialitate, cu clădiri pariziene. Albumul ne permite să pătrundem în universul inspirațional al tânărului student la Școala de Arte Frumoase, Secția de Arhitectură, să înțelegem mai bine evenimentele culturale care i-au atras atenția și călătoriile pe care le-a întreprins. Cea mai bine reprezentată perioadă o constituie anii războiului (1916-1918), petrecuți în Moldova, când vine în contact cu arhitectura vernaculară și pregătește o serie de schițe de biserici și case particulare. Colecția privată conține și câteva schițe pentru comenzi particulare dinainte și după Primul Război, cele mai multe rămase însă în faza de proiect. Două programe sunt bine ilustrate în mapele sale: pe de o parte, cel al pieselor de mobilier inspirate și reinterpretate după cel popular și, pe de altă parte, cel al monumentelor de arhitectură funerară, inclusiv cel al familiei sale, de la Bellu.
Surse documentare:
Biblioteca Națională a României, Colecții speciale, Arhiva istorică, fond Alexander St. Georges, arhiva arh. Paul Smărăndescu și fototeca (inventariată de arh. Adrian Florin Bălteanu, istoric de artă dr. Oana Marinache, istoric Alina Havreliuc și istoric dr. Raluca Tănăsescu)
Serviciul Istoric al Arhivelor Naționale ale României, fondul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, fondul Ministerului Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior, fondul Ministerului de Interne (cercetate de Oana Marinache și Ana Rubeli)
Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale, fondul Primăriei Municipiului București, Serviciul Tehnic (1910-1912) și Colecția Stare Civilă (cercetate de Oana Marinache și istoric genealogist Mihai-Alin Pavel)
Arhiva Primăriei Municipiului București (1913-1935) (cercetate de Oana Marinache, Alina Havreliuc, Rodica Stan, Patricia Lupuțiu)
Direcția Județeană Prahova a Arhivelor Naționale, Colecția Stare Civilă (cercetată de istoric genealogist Mihai-Alin Pavel)
Arhiva Uniunii Arhitecților din România (cercetată de Oana Marinache)
Arhiva Școlii de Arte Frumoase Paris (cercetată de Oana Marinache)
Colecția fotografică arh. Mădălin Ghigeanu
Colecția documentară ing. Dorin Mihalache
Colecția fotografică arh. Alexandre Ghiulamila
Plăci funerare din Cimitirul Bellu și Cernica
Bibliografie:
Paul Smărăndescu, Lucrări de arhitectură 1907-1942, Institutul de Arte Grafice Mârvan, Tip. Universul, București, 1942
Revista Arhitectura
Ziarul Universul
Proiectul cultural "Paul Smărăndescu 75" este susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de arhitectură 2020
